Pescari… la luptă

...ultima zi de prohibiţie. În sfârşit am scăpat de lungile distanţe pe care le-am făcut până la Dunăre sau de banii cheltuiţi pe taxa percepută pe bălţile private. Înarmaţi cu lansete şi mulinete, unii din noi alergăm să prindem loc pe Jiu, Tismana, Gilort sau ce o mai curge încărcat cu deşeuri menajere, haine vechi, PET-uri şi, uneori, peşte.

Halal pescari!

Vacanţele şcolare de la sfârşitul anilor ‘80 mă găseau pe Jiu, o apă înnegrită de suspensiile de cărbune ce veneau din Hunedoara, o apă murdară, care uneori mai venea şi limpede. Prindeam peştele cu mâna sau cu o nuia de alun pe lângă maluri, pleoscăind cu lăcuste sau greieri înşiraţi pe singurul cârlig din dotare, un bold îndoit. Umpleam o „teşcă” pe care o ţineam de gât în două-trei ceasuri şi asta între două reprize de scaldă şi o furăciune de cireşe, deh, copii…

Nu ştiu când am învăţat sau de unde am prins drag de pescuit, dar pot spune că respectul pentru natură şi peşte îl am de la bunicul meu. Am fost instruit să iau cât pot să mănânc să nu omor puietul sau să le stric vadurile de reproducere. Am văzut în iulie ‘90 cleanul în „bătaie” pe vad, atunci nu erau excavatoare în Jiu. Am văzut în noiembrie ‘93 turme întregi de mreană cum se cârduiau, pregătite de iernat. Am mai văzut caraşii în balta de „la ciobani” (Turcineşti) cum ieşeau în mai ‘94 pe lângă iarba de lângă mal şi făceau dragoste. Amintiri cu peşti şi ape curate, amintiri cu pescari educaţi şi, chiar dacă unii mai braconau cu câte un cârstaş sau o mreajă, luau doar de-o tigaie. La urma urmei, vieţile strămoşilor, în urmă cu mii de ani, depindeau în mare măsură de pescuit, iar peştele nu avea mari probleme.

Acum peştele are mari probleme, au apărut bipezii care comercializează la negru plase monofilament. Mai sunt lacomii şi inconştienţii care stau cu pui de crap cât un deget băgat în trei pungi de plastic îndesate în buzunarul de la şubă; braconierii celebri care ţin peştii agăţaţi cu sârmă pe marginea drumului la vânzare sau marii „pescari” cu portbagaje, colectori de peşte de pe la braconieri şi care bat din uşă în uşă... ”Domn’ doctor, avem un somotel în sac, ieftin domne’”. O altă specie sunt mitocanii care se cred pescari, ăştia vin pe apă drojdiţi şi cu manelele la maxim, urlă şi fac o mizerie de nedescris. Uşor de observat sunt şi unii şmecheri cu bani, parveniţi şi cu maşini scumpe. Ei rulează încet-încet şi, în aroganţa lor, îşi aruncă gunoiul din bolizi, nepăsându-le de nimeni şi nimic.

Da! Cu ei veţi da piept, dragi pescari gorjeni, cu ei trebuie să duceţi lupta. Încă mai sunt şanse de a ieşi noi, pescarii sportivi, învingători. Am găsit în alte zone din ţară locuri de pescuit curate, cu pescari adevăraţi şi educaţi, unde gunoiul rămas după şedinţa de pescuit nu rămâne abandonat pe mal.
Ştiu că sunt lucruri care nu depind de noi, exemplu resturile menajere venite de la gropile din Valea Jiului, care sunt aduse de apele Jiului şi depuse de-a lungul defileului şi care ne colmatează acumulările. Suntem în era plasticului, a foliei şi a zdrenţelor, unde rege este PET-ul. Dacă anii copilăriei îmi aduceau la capătul firului câte o mreană coaptă sau un clean îmbătrânit pe sub rădăcinile de arin, acum prind mai des câte o pungă murdară sau agăţ voblerul de vreo zdreanţă scufundată şi acoperită de nisip, iar arinii au dispărut din peisaj. Sărăturile deversate de la sonde au ajuns anii trecuţi în apele râului şi au decimat reproducători imenşi de crap şi ştiucă. Aştept şi sper ca măcar copiii noştri să poată şi ei atinge şi vedea ce culoare are un păstrăv sălbatic. Suntem carne de tun, condamnaţi să vedem cum neanderthalienii sunt lăsaţi de 19 ani să facă legea pe ape şi asistăm din ce în ce mai mult la un pescuit de subzistenţă. Hai să fim mai atenţi la ceea ce facem fiecare din noi pe ape, şi să-i facem atenţi pe cei care se abat de la adevăratul pescuit sportiv. „Un PET dispare în 800 de ani. Nesimţirea este veşnică”.

Eu vă urez „fir întins”şi să ne vedem sănătoşi pe baltă!

CLAUDIU FIU