Nostalgie după fostul Rovinari
Dorul, pur și simplu, dorul, sau poeticul alean,
M-a-ndemnat să mă mai duc pe unde-am fost licean.
Inima nerăbdătoare nu-mi dădea nicio clemență,
Mă-mpingea unde s-a scurs frumoasa adolescență
Ajungând la stadion care-atunci mai era încă-
Am rămas fără suflare, mut și rece ca o stâncă!
Un colos rupea de zor cu rotorul, în lignit,
Năruind acele locuri pe unde-am copilărit
Benzile-mpânzeau pământul, parcă erau de-o vecie,
Etalându-și până-n zare zgomotoasa hărnicie.
Totul era preschimbat într-o groapă uriașă,
Care-a-nghițit fără milă, năruind totul, din fașă
Nu aveam ce să mai văd; nu mai era ca atunci,
Nu liceul, părculețul sau izvorul de sub nuci
Nu alei, nu internate, nimic din acele zile,
Când se croiau, pătimașe, zeci și sute de idile
Tâmp, priveam fără putință, jalnică mi-era privirea,
Însă, în interior, vie era amintirea!
Vedeam totuși furnicarul de elevi roind grămadă,
Ce urcau sau coborau treptele ca o cascadă!
Și careul dimineții plin de critici și dojeni,
Care băgau în mustrări libertinii liceeni
Auzeam și clopoțelul cu chemarea primitoare,
Parcă vedeam catalogul, notele de la purtare
Profesorii eleganți dându-și mereu interesul,
Simțeam fiorii de grup, emoțiile și stresul
Ochii mei cătau o umbră un citeam pe Eminescu,
Valea ce da spre pădure și parcul lui Tătărescu
M-am trezit din nostalgie și-am întrebat un miner:
-Măi nene, eu înțeleg, totul este efemer,
Dar cine a fost cu planul de-a distrus și-a dărâmat?
-Foști colegi de-ai dumitale care ici au studiat!...
NELU POCHEA |
