Învăţământ de pomină

Chiar dacă suntem codaşii Europei, se pare că suntem şi noi buni la ceva: învăţământ. Sau cel puţin aşa vrem să credem. Nimeni nu ştie de fapt unde e mai bine. Şi bine pentru cine? Pentru copilul care se îndobitoceşte învăţând atât de mult şi prost, sau pentru renumele ţării? Totuşi ar trebui să fim mândri pentru rezultatele obţinute la olimpiadele europene şi internaţionale unde mai mereu „învăţăceii” noştri le fură de sub nas locurile fruntaşe celorlalţi concurenţi. Şi avem şi pretenţii mari: nu ne mulţumim decât cu locul întâi. Dar măcar aici să le demonstrăm celorlalţi că suntem şi noi în stare de ceva... bun. Şi totuşi sistemul nostru de învăţământ „enciclopedic” nu înseamnă că e neapărat şi bun. Într-adevăr, se acumulează multe cunoştinţe (in)utile care ne plasează deasupra celorlalţi dar până la urmă cine o să le mai ţină minte?
La noi cel mai mult se învaţă pentru examenul de bacalaureat: multă materie, multe obiecte. Nu e mai bine în Franţa, unde examenul se dă pe parcursul unui an întreg? Şi unde într-un an, la un obiect, examenul arăta aşa: la „real”, erau trei subiecte, unul la alegere: „A fi liber înseamnă să nu întâlneşti nici un obstacol?”, „Sensibilitatea faţă de operele artistice trebuie să fie educată?” şi un comentariu la un text al lui Malebranche. La „uman”: „Drept şi nedrept sunt doar convenţii?”, „Limbajul nu foloseşte decât la comunicare?” şi un comentariu la un text de John Stuart Mill. Ce treabă are una şi cu alta?
Însă noi avem altă structură: învăţăm cât mai mult, din diverse domenii, pentru a acumula cunoştinţe generale, până ce ajungem la facultate şi învăţăm doar ce ne interesează. Ei în schimb sunt orientaţi din primii ani de şcoală spre ceea ce vor, spre lucruri practice. În Anglia şi Italia de pildă nu au teme pentru acasă. Într-adevăr, stau mai mult la şcoală, dar acolo îşi fac şi temele. Şi în plus, pentru a nu-i surmena prea tare, li se dă o pauză mai mare în care se pot duce la cantina şcolii unde pot mânca. Şi cu siguranţă cantina lor nu arată ca a noastră, şi aia dacă există. Nu stau ca la noi, în jur de şase ore la şcoală pentru ca apoi să se întoarcă acasă să mai stea câteva ore să îşi scrie şi înveţe. Singurele lor teme sunt anumite proiecte date pe timp îndelungat, în care să îşi poată găsi materialele necesare. Acum încearcă să modifice şi structura învăţământului nostru, prin Procesul de la Bologna, unde de curând am adoptat şi noi LMD-ul: Licenţa (3 ani) + Masteratul (2 ani) + Doctoratul (3 ani).
La câte resurse au, nu are cum să le fie greu să îşi îndeplinească sarcinile. Fiecare unitate de învăţământ are propria biblioteca dotata ultraperformant, cu calculatoare şi numeroase cărţi. La noi dacă ai nevoie de o carte mai importantă trebuie să te duci la biblioteca centrală, în cazul în care nu înveţi într-un sat. Calculatoare nu ai să vezi decât în principalele biblioteci centrale ale ţării. Ce să mai vorbim de marile universităţi din Marea Britanie precum Oxford sau Cambridge care au în cadrul campusului muzee – de ştiinţe, istorie, arheologie, zoologie -, grădină botanică, baze sportive. Însă în universităţile acelea din Anglia, amplasate în vechi castele, ce nu găseşti? Au chiar şi internate. Ţi-e mai mare dragul să locuieşti şi să înveţi acolo. Şi studenţii arată lucru ăsta din plin atunci când îşi poartă cu mândrie uniformele şi ecusoanele reprezentative pentru facultatea respectivă. La noi însă uniformele înseamnă constrângere şi nu sunt privite cu ochi buni de elevi. Cum să îşi mai arate ei altfel noile achiziţii în materie de modă?
Însă diferenţa cea mai mare este evidentă în primul rând la mentalităţi. Elevii lor au reguli stricte, pe care le şi respectă însă. De exemplu, copiatul: la noi nu e ceva aşa de grav. Doar la universitate eşti exmatriculat DACĂ eşti prins...şi asta numai dacă vrea profesorul să te reclame. Aşa că ai multe şanse să scapi. În schimb, la ei nu se copiază din bun simţ, din onoare, din responsabilitate, nu numai din cauza regulamentului. Nici nu se pune problema să copieze. E un cod al onoarei pe care românii noştri nu îl cunosc.
O altă problemă de mentalitate şi nu numai apare la diferenţa dintre învăţământul de stat şi cel privat. La ei cel mai bun şi cel mai scump este cel privat, unde elevul are toate posibilităţile şi care este numai pentru cei privilegiaţi. La noi cel mai bun şi serios este cel de stat. Are un renume, este recunoscut. Şi dovada apare la angajare când cel ce a terminat o facultate de stat este preferat celui cu o facultate privată. Deşi sunt cam aceiaşi profesori (care predau la mai multe facultăţi din considerente financiare) şi costurile sunt aceleaşi: aproximativ 500 de euro pe an. De asta vin la noi în România studenţi străini. Pentru că învăţământul este foarte ieftin în comparaţie cu alte ţări unde este în jur de 30.00 de euro, pana la 50 de mii de lire pe an - în Marea Britanie. De asta şi au profesorii lor salarii aşa de mari: salariul unui profesor începe de la 1.700 şi poate ajunge până la 2.300 de euro. La noi începe se încadrează între 90 si 370 de euro. Şi în fiecare an, după o grevă îndelungată, se mai adaugă câteva procente neînsemnate.
Acum toţi aşteaptă nerăbdători intrarea în Uniunea Europeană. Profesorii vor salarii „europene”. Elevii vor să obţină burse mai uşor şi să fugă de aici. Iar directorii încearcă să obţină fonduri pentru a-şi moderniza şi dota şcolile, în special cele din sate care sunt la origine case, şi unde este doar o sală disponibilă pentru toate clasele odată. Oricum noi am creat un paradox: deşi nu avem aceleaşi dotări şi posibilităţi financiare ca celelalte state membre UE, tot noi am obţinut mai multe rezultate şi performanţe şcolare. De ce oare?

MĂDĂLINA FLORIA

În aşteptarea beneficiilor unei pieţe comune

Piaţa comună ne oferă o grămadă de beneficii. Ne permite să ne deplasăm în străinătate, să alegem dintr-o paletă mare de produse şi servicii, să ne bucurăm de standarde înalte în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea.
Putem să trăim, să lucrăm, să studiem sau să ne retragem în orice ţară a UE, în funcţie de dorinţe. Ne vom bucura de mai multe drepturi ca cetăţeni şi consumatori doar după aderare. Cu intrarea ultimelor 10 state-membre în UE în 2004, piaţa unică are acum 458 milioane de consumatori. Majoritatea europenilor, cam 300 milioane de locuitori foloseşte ca moneda unică euro. Toţi cetăţenii EUROpeni depun eforturi mari pentru a face ca piaţa unică să fie un spaţiu al libertăţii, al justiţiei şi al securităţii. După ani de efort, piaţa comună s-a consolidat şi s-a întărit.
Piaţa unică nu a afectat diversitatea culturală şi lingvistică a fiecărei ţări. Libertăţile pieţei unice se aplică doar celor 25 de state membre, existând puţine excepţii. Cea mai semnificativă este restricţia noilor cetăţeni membri de a lucra în unele state membre a UE, dar şi continuarea controlului la hotarele dintre vechile şi noile state. Acest lucru va dura până când noile state membre îşi vor ridica standardele conform cerinţelor UE şi când guvernele şi cetăţenii vor avea încredere unii în alţii.
Crearea unei pieţe comune implică şi alte aspecte decât cele economice sau politice. Cetăţenii se pot aşeza în orice ţară a UE. Ei pot cumpăra bunuri de consum din ţări unde preţurile sunt mai mici decât acasă. Drepturile consumatorilor sunt protejate, ceea ce îi face pe europeni să nu se teama de companii fantomă.
Beneficiile companiilor de a avea acces la alte pieţe naţionale este că pot vinde mai mult, pot face economii şi pot obţine profituri mari. În timp ce piaţa unică stabileşte standarde ridicate pentru bunuri şi alimente, scopurile ei nu sunt acelea de a crea o uniformitate a produselor, o aceeaşi identitate de la o ţară la alta. Din contră, se păstrează specificul unei ţări. De exemplu: în mai 2005 Curtea Europeană de Justiţie le-a dat ungurilor dreptul de păstra denumirea de „tokai” a vinului, o specialitate de-a lor. Alte produse regionale protejate sunt şunca de Parma din Italia şi brânza olandeză. Aşa că România nu are de ce să se teama în ceea ce priveşte pierderea unor obiceiuri tradiţionale, asta depinde doar de patriotismul şi de voinţa noastră.
Nimeni nu e perfect, de aceea şi piaţa unică nu face excepţie. În anumite sectoare, întâlnim refuzul de a primi un loc de muncă pentru că nu ne sunt recunoscute diplomele din ţara originară.
Începând cu 2003, băncile nu mai pot mări preţurile pentru transferurile pentru cei de peste graniţe, în comparaţie cu cei din interior. Această regulă a acoperit transferurile de credit de 12.500 euro cu o limită de a creşte până la 50.000 în 2006. UE se gândeşte de a simplifica operaţiunile bancare pentru cei dinafara hotarelor.
Ţările care au aderat în 2004 la UR se pregătesc să adopte ca moneda unică – euro. Pentru companiile care fac comerţ acest lucru îi va scăpa de riscurile şi costurile de a opera în doua monede. Uniunea economica şi monetară a scăpat de discontinuităţi cauzate de fluctuaţiile nebune de schimbare a ratelor, instalându-se astfel o stabilitate economică.
UE asigură că dacă oamenii merg sa muncească în alte state îşi păstrează drepturile de angajaţi, integrând şi securitate socială. Aceste beneficii includ cazuri de boală, provizii de maternitate, compensaţii pentru accidente la locul de muncă, beneficii pentru invaliditate, alocaţii familiale, pensii. UE asigură drepturi cetăţenilor aşa cum ar fi în ţara originară.
Acestea sunt numai câteva urmări ale creării unei pieţe comune în care cetăţenii, bunurile, serviciile şi banii se pot mişca liber. Creată în 1993, piaţa comună este o muncă în progres şi se extinde mereu. Cetăţenii UE au beneficii de care se bucură constant. Cu siguranţă UE oferă o viaţă mai bună pentru fiecare, aşa cum şi românii aşteaptă.

LIDIA DUMITRU

Politica agricolă comună

Una din primele politici comune ale Uniunii Europene este Politica Agricolă Comună(PAC), ce se referă exclusiv la domeniul agricol comunitar, al statelor membre, reprezentând un pilon de bază al viitoarei Pieţe Unice. PAC îşi are originea încă din anii '50 atunci când între cele 6 state semnatare ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului(CECO) şi Euratom existau diferenţe considerabile în ceea ce priveşte dezvoltarea producţiei agricole, iar anumite regiuni ale statelor membre se confruntau cu dificultăţi de aprovizionare cu produse alimentare.
Odată cu instituirea celei de-a treia comunităţi europene, Comunitatea Economică Europenă (CEE), cele 6 state au decis stabilirea unor strategii clare referitoare la o politică agricolă comună adică sporirea producţiei agricole comunitare, echilibrarea progresivă a pieţelor de produse agricole garantarea unor condiţii de trai adecvate pentru agricultori, şi a unor preţuri accesibile pentru cetăţeni.

Scopul Politicii Agricole Comune

PAC a avut ca scop să încurajeze producătorii agricoli să-şi sporească volumul producţiei, însă şi să investească în modernizarea şi extinderea capacităţilor de producţie, aceste lucruri fiind posibile prin intermediul subvenţiilor directe. Efectul scontat şi asigurarea unei producţii agricole adecvate a devenit o realitate după aproximativ 20 de ani. A apărut în schimb problema unei producţii agricole prea mari, ceea ce s-a transpus prin costuri ridicate per total, încât se simţea necesitatea unei reorientări a acestei politici dar şi datorită faptului că începând cu 1990, agricultură ecologică a sporit în importanţă.
Această modificare importantă a pus accentul mai mult pe adaptarea producţiei agricole la nevoile existente la acel moment ale pieţei, în sensul că urma să se producă ceea ce se cerea.
O atenţie deosebită a fost acordată îmbunătăţirii calitative a producţiei agricole în timp ce producătorii agricoli au fost încurajaţi să-şi diversifice ramurile de activitate.
În 1999 a fost efectuată o nouă reformă a PAC, ce a stabilit în mod clar că producţia agricolă comună trebuie să fie orientată 100% către cerea pieţei. Începând cu 2003 s-a decis că producătorii agricoli trebuie să respecte standardele de mediu şi sanitar-veterinar a produselor alimentare, acest aspect fiind esenţial pentru obţinerea unui ajutor financiar direct. PAC este finanţată în special intermediul plăţilor compensatorii şi al ajutorului financiar direct însă şi prin intermediul fondurilor structurale.
Pe lângă lucrurile enunţate mai sus, începând cu 2003, PAC mai finanţează şi dezvoltarea zonelor rurale comunitare, un lucru esenţial, ţinând cont de obiectivul de realizare a unei Pieţe Unice dar şi a coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene.

Transpunerea PAC în România

În România PAC va fi pusă în practică efectiv începând cu data aderării. În momentul de faţă nu mai este nici o noutate pentru nimeni faptul că ţara noastră are lacune importante şi serioase dificultăţi în ceea ce priveşte agricultura, care la drept vorbind numai agricultură europeană nu se poate numi. România trebuie să facă eforturi substanţiale în acest sector, adică să se alinieze întru totul standardelor comunitare din acest domeniu, eforturi care se derulează şi în momentul de faţă. Astfel România până în prezent a implementat o mare parte a legislaţiei comunitare din sectorul agricol (aquis-ul), însă demersuri importante se fac în continuare şi în direcţia întăririi capacităţii administrative. Fără existenţa unor instituţii descentralizate capabile să implementeze şi să gestioneze fondurile comunitare, fermierii români nu vor putea să se bucure de aceleaşi facilităţi sau beneficii precum fermierii europeni. Aceasta se referă în mare parte la sistemele de management şi de control pe care România trebuie să le instituie, la capacitatea de a integra efectiv o anumită categorie de produse agricole şi animaliere în cadrul acordurilor viitoare ale Pieţei Unice, dar şi de transpune în practică măsurile de dezvoltare rurală susţinută. Domeniul veterinar şi cel fitosanitar trebuie avut în vedere de asemenea.
UE acordă o atenţie sporită acestui domeniu pentru a garanta siguranţa produselor agricole şi animaliere , România fiind monitorizată foarte strict. Aşa cum ştim cu toţii întâlnim frecvent cazuri de alimente alterate sau expirate, de produse alimentare a căror provenienţă nu poate fi dovedită sau de condiţii improprii în care sunt depozitate şi prelucrate aceste produse.
În toate rapoartele de monitorizare ale Uniunii Europene s-a specificat clar necesitatea adoptări unor măsuri care să nu fie doar pe hârtie ci şi puse efectiv în practică, România trebuind să parcurgă întreaga legislaţie din acest domeniu, altfel aderarea nu poate fi posibilă. Totodată, în ceea ce priveşte normele referitoare la siguranţa produselor animaliere, cum e carnea, România are lacune semnificative, oficialii europeni exprimându-şi în repetate rânduri îngrijorarea, mustrând în mod direct autorităţile române, că aceste deficienţe trebuie rezolvate cât mai rapid cu putinţă, altfel produsele animaliere româneşti nu vor putea fi exportate pe teritoriul comunitar, lucru care va duce la importante pierderi financiare.
Este aşadar foarte important ca România să facă în continuare eforturi susţinute pentru că orice neregulă de natură alimentară sau veterinară poate ameninţa integrarea, nu a României ca stat, ci a pieţelor cu specific agricol şi animalier în cea comunitară,piaţă care conţine un pachet de norme foarte stricte ce sunt aplicate în prezent de toate statele membre şi care garantează protejarea sănătăţii tuturor consumatorilor comunitari.

MIHĂIŢĂ NEDELCU

NEWSFLASH

*** UE nu se apropie de gazul rusesc , nici după summitul Rusia-UE desfăşurat săptămâna trecută pe malul Mării Negre. Dacă Rusia a reuşit să obţină mai multe facilităţi privind libera circulaţie în spaţiul European, UE nu a obţinut nici o asigurare că episodul din iarnă când Rusia a întrerupt furnizarea gazelor în Europa, nu se va repeta.

*** Dumnezeu trebuie să apară în Constituţia Europeană , a declarat cancelarul german Angela Merkel, pronunţându-se pentru susţinerea religiei creştine prin impunerea acesteia în actul fundamental al noii Europe.

*** Nici o decizie privind ţările sigure , nu a fost adoptată nici în ultima şedinţă a Parlamentului European. Acesta trebuia să se pronunţe asupra unei liste cu ţări din care imigranţii care cer azil politic urmau să fie trimişi înapoi în regim de urgenţă.